Nebunie …

August 16, 2014 § 14 comentarii

Își deschise cu greu ochii, iritat fiind de lumina fierbinte a soarelui. Se întinse un pic moțăind. Îl durea capul. O durere cruntă iscată de seara petrecută în compania prietenilor săi. Ieșiseră să petrecă o altă săptămână de facultate scursă, o săptămână plictisitoare care urma unei alte săptămâni la fel de plictisitoare.. care, la rândul ei, sosea în urma unei alte săptămâni plictisitoare. Își dorise facultate iar acum îi ieșea pe ochi.. Dar și când va sosi sesiunea…

Se așeză la marginea patului, încercând să își găsească papucii pe care îi abandona seară de seară sub pat. Nu-i găsi. Ciudat, niciodată nu pățise așa ceva. Se aplecă, ridicând cearșeaful alb ce acoperea patul.

„Sunt beat sau ce naiba? De unde cearceaful ăsta alb? Doar nu oi fi stat aseară să schimb cearceaful.. Sau mai știi? Poate eram beat și.. Nu, nu se poate așa ceva. Eu nu beau chiar atât de mult încât să mi se facă rău”, gândi el.. Se aplecă încercând să își găseasca papucii. Aceștia însă lipseau. Se ridică scărpinându-se în cap. Era imposibil să îi fi lăsat în altă parte.. Privi în jur. Camera era ciudată. Era.. verde. Iar în cameră era doar un pat, un scaun și o măsuță pe care se aflau trei cărți aruncate în grabă.

„La naiba! Unde naiba am ajuns? Asta nu e casa mea, cât naiba oi fi băut aseară?”, gându îi fu însă oprit. De sub pătura albastră răsări câteva bucle blonde iar apoi se ivi un chip. Un înger de fată, o copiliță în toată regula. Se ciupi.

„Drace. Doare! Deci nu visez. Sau poate că da! Cât naiba oi fi băut aseară de nu-mi amintesc nimic?”, se gândi el timp în care începu să își caute hainele. Își dădu seama că era gol. Căută ceva să își acopere goliciunea, speriat că ființa din pat s-ar putea trezi și l-ar putea surprinde în costumul în care mama sa l-a adus pe lume. Prea târziu însă căci fata se trezi și țipă cât o ținură plămânii.

– Nu te teme, nu îți fac nimic. Nici nu știu cum am ajuns aici, încercă el să o potolească, timp în care își acoperi intimitățile cu mâinile.

– Tu.. ce cauți în casa mea? Cum ai ajuns aici?, țipă ea timp în care sări din pat. Simți că îi era frig. Era goală. Prinse în grabă pătura albastră, acoperindu-ți trupul gol.

– Nu arăți rău, zise el, timp în care primi o pernă peste față. Hei, stai. Nu am făcut nimic. Crede-mă că nu vreau să îți fac rău. Adevărul e că nu știu nici cum am ajuns aici. Îi spusese adevărul căci, în fond, era la fel de uimit pe cât era și ea.

Îi plăcea fata din fața ochilor. Buclele-i blonde atârnau pe umerii goi. Era puțintel cam slabă, oasele-i fine ivindu-se pe sub pielea albă, catifelată. Sânii micuți se făceau simțiți prezența de sub pătură, aprinzându-i imaginația. Nu își amintea să o mai văzut. Chipul ei îi era necunoscut. Iar ochii albaștri, pătrunzători, uimiți, clari asemeni unui lac din creierul munților, îl dădură gata. Erau superbi alături de nasul mic și de gura rotundă, cu buze puțin cărnoase. Oare apucase în timpul nopții să se bucure de nectarul lor? Dacă da, e un idiot că o făcu în timpul în care era beat și nu-și mai amintește nimic de îngerul pe care l-a iubit o noapte întreagă..

– Cine ești tu și cum ai ajuns în patul meu? De ce suntem goi? La naiba? Nu-mi amintesc nimic din cer s-a întâmplat azi noapte.. Am făcut ceva sau..

– Nu știu, spuse el în timpul în care se așeză pe pat. Îi făcu semn să se așeze și ea însă aceasta nu îl ascultă. Țin minte că am ieșit în club cu prietenii. Știu că am băut puțintel cam mult și tot ce îmi amintesc e că m-am trezit în patul tău cu o durere cruntă de cap. Tu, ții minte ceva? Măcar.. am fost bun la pat?

– Taci, nenorocitule. Ce bărbat ești tu dacă profiți de o fată nevinovată, neștiutoare… beată. La naiba. Abia am ajuns în orașul ăsta și deja dau de belele, zise ea în timpul în care, învelită în pătură, se așeză pe scaunul din centrul camerei. Își cuprinse capul cu mâinile-i firave, oftând.

Se ridică timid de pe pat și se așeză lângă ea. O mângâie ușor pe creștet, sărutându-i părul blond.

– Hei, stai liniștită. Nu a fost nimic între noi. Pun pariu că am fost mult prea beți ca să facem ceva. Mă mir că am reușit să ne dezbrăcăm..

– Mda, străinule. Sper. De nu, sun la poliție. Ar fi bine să îți iei hainele și să pleci cât mai repede acasă și să uiți tot ce a fost sau, mă rog, nu a fost. Ia-ți hainele și pleacă, spuse ea.

O ascultă. Se ridică cu greu încercând să își acopere goliciunea. Își căută hainele însă nu le găsi în cameră. Începu să cutreiere cele trei camere ale apartamentului. Nu mai era nimeni în casă, din fericire. Erau doar ei, doi străini.

„Doamne, așa ceva nu e posibil. Cum naiba am ajuns aici? Prietenii oare de ce nu au comentat nimic? De ce m-au lăsat? Drace, unde-mi sunt hainele?” Găsi baia. Luă un prosop și se acoperi. Hainele nu erau pe nicăieri.

– Știi cumva pe unde-mi sunt hainele? Nu le găsesc pe nicăieri? O privi. Nu se sătura să o privească. Îi plăcea modul în care soarele se juca pe chipul ei, cum razele soarelui străluceau în părul ei creând o cunună luminoasă. Părea atât de firavă acoperită cu pătura albastră.

– Nu ai plecat încă, strigă ea furioasă? Mai ai un minut și apoi sun la poliție. M-ai înțeles?

– Da, să trăiți. Cum ordonați, coniță!

– Hei, nu-ți bate joc de mine. Mai ai 50 de secunde. 49 … 48..

Se grăbi să își caute hainele. Era sigur că ea glumește, că se joacă cu el. Îi plăcea modul în care îi dădea ordine. Hainele nu erau însă în apartament. „Oare le-am lăsat afară? Nu cred că am fost chiar atât de nebuni de ne-am dezbrăcat pe hol!”

Deschise ușa. Își găsi cămașă așezată pe clanță. Îi era clar, a fost o noapte nebună. Cea mai trăznită noapte pe care o petrecuse în cei doi ani de facultate iar el… el nu își amintea nimic despre acest lucru. „Drace! Sunt tâmpit. Mă trezesc în patul unei fete superbe și nu știu nici măcar numele ei. Nu știu nici dacă am sărutat-o. Nu știu cum de am ajuns împreună. E clar, de azi mă las de băut!”, gândi el.

Își trase cămașa pe el, acoperindu-și pieptul. Se uită în jur. Pe scări, la doi metri de el se afla un tricou roșu. Cel mai sigur era al ei deși, naiba știa ce se mai petrecuse în acea noapte.

– Hei, am găsit un tricou roșu. E al tău?, strigă el din ușă. Nu primi niciun răspuns. Strânse prosopul pe trup, coborând scările. Găsi șosetele sale, pe ale necunoscutei, chiloții lui și pe ai ei. „Uuu.. o pisicuță. Arată bine. Nu cred că a fost pisică și în pat. Nu simt nicio zgârietură, nicio rană. Poate doar o fi tors, plăcându-i ce am făcut. Drace! Îndată ies vecinii pe la uși iar eu sunt în fundul gol.”

Coborâ un etaj, apoi altul, însă nu își găsi panatalonii. Deschise ușa și privi cu teamă afară. Pantalonii lui se aflau la trei metri distanță iar ai ei la alți doi metri. Undeva, departe, zări și unul dintre papucii lui.

„Măiculiță. Am fost al naibii de beți! Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat. Ar fi culmea să ne fi dezbrăcat prin oraș și apoi să adormim ca doi copii. Deși, la cât de drăgălașă e, aș prefera să fi adormit unul în brațele celuilalt. Oare o fi de prin zonă? Nu am mai văzut-o până acum”, gândul îi fi însă întrerupt de o femeie ce trecu prin apropiere. Apucă în grabă pantalonii și apoi intră în bloc. Se îmbrăcă și apoi ieși în stradă să culeagă și restul hainelor. Din fericire erau toate.

Urcă în grabă scările intrând în apartament. Fata era în același loc, cu chipu-i acoperit de palme. Se apropie ușor de ea ca să nu o sperie. O cuprinse în brațe, încercând să îi alunge tristețea. Plângea.

– Hei, nu plânge. Sunt sigur că, de beți ce eram, am dormit ca doi copii unul în brațele celuilalt. Uite, am găsit și hainele. Am fost tare nebuni pe afară, hainele erau la zece metri distanță prin împrejurul blocului. Sunt sigur că, pe cât de nebuni am fost afară, pe atât de cuminți am fost în casă. În plus, uită-te la noi…

Îi cuprinse palmele, dându-le la o parte. O privi. Îi sărută ochii plânși și apoi nasul.

– Gata, uite, am luat eu tristețea, spuse el timp în care îi împreună palmele, de parcă ar fi prins ceva. Deschide geamul să arunc tristețea pe geam! E un ordin!

– Spune-mi Ana, îi răspunse ea solicitării, îndreptându-se cu greu spre geam. Îl deschise, timp în care el „aruncă” tristețea pe geam.

– Spune-mi Victor. O privi. Tristețea trecuse iar în locul ei răsăi un zâmbet pe chipul copilei. Hei, vezi că se poate. Ia și zâmbește. Peste ani, privind în urmă, vei râde de tot ce s-a petrecut în seara asta. Uită-te la mine: nu sunt Făt Frumos. Nu-s nici măcar frumos darămite.. În plus, nu am cal alb. Am niște adidași albi pe care i-am abandonat undeva în stradă. A trebuit să mă iau la bătaie cu un câine să mi-i recuperez. El mușca de papuc, eu de piciorul lui.. El mârâia printre dinți, eu strângeam mai tare.. Până la urmă a plecat..

– Mereu ești așa? Sunt o străină. Ai fi putut prea bine să pleci, lăsându-mă să plâng. Ce ți-ar fi păsat de aș fi râs sau dacă m-aș fi sinucis? Am fost o marfă azi noapte. M-ai fi putut folosi și apoi alunga..

– Șșșt! Să nu mai aud niciodată cuvinte atât de barbare din gurița asta dulce. Presimt că e dulce. Nu-mi mai amintesc dacă ne-am sărutat, deși sunt sigur că am făcut căci altfel nu am fi aruncat hainele afară, în stradă, însă simt dulceață pe buzele mele. Eu nu-s dulce de felul meu așa că nectarul doar de la tine provine..

– Mersi că îmi amintești că am fost nebună. Așa cum nu am fost niciodată.. Nu știu ce mi s-a întâmplat. Nu știu cum am ajuns aici, mai ales că nu sunt din oraș.. La naiba. Îmi vine iar să plâng.

– Hei, stai. Gata. Știu ce vom face astăzi!

– Vom? Ce te face să crezi că voi mai sta în preajma ta? Mi-a ajuns o seară, nu mai vreau alte cinci minute cu tine. Nici măcar cinci secunde. Te rog să pleci, să uiți de mine! Pleacă, te rog. Altfel.. nu știu ce voi face..

– Ești sigură că asta vrei? Vrei să dispar? Asta înseamnă că tu m-ai folosit și apoi m-ai aruncat..

– Fie cum vrei. Zi-i cum vrei, doar cară-te! Dispari din viața mea! Fugi din brațele lui, încuindu-se în baie.

– Hei, ieși. Lasă-mă să îți mai sărut o singură dată ochii cei triști și apoi voi pleca!

– Ai 10 secunde să dispari căci altfel voi țipa. Apoi vor sosi vecinii iar după vor ajunge și polițiștii. Voi spune că ai profitat de mine, îi voi minți spunându-le că abia am reușit să mă ascund în baie ca să scap de tine. Asta vrei?

– Ok. Ai câștigat. Nu vei scăpa însă de mine. Îți promit!

– Dispari!

Păși cu greu spre ușă. Ar fi vrut să mai rătăcească un moment în ochii ei albaștri, să se piardă în profunzimea lor, să alunge tristețea născută în ei. Ar fi vrut și să o sărute, să îi simtă buzele dulci, să îi simtă trupul fierbinte..

– Adio, îi strigă, timp în care închise ușa încet să nu îi sperie pe vecini.

Coborâ în grabă scările, îndreptându-se spre casă. Asta, dacă va afla calea spre garsoniera lui mică și neîncăpătoare.

„Ce noapte ciudată, ce dimineață nebună. Iar Ana…”.

Își îndesă mâinile în buzunare, gândindu-se la noaptea care tocmai a trecut.. „Ana, copila cu ochi albaștri. Oare o voi mai revedea?”

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , , , , , , , , , ,

§ 14 Responses to Nebunie …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Nebunie … at Vise prafuite.

meta

%d blogeri au apreciat asta: